Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizaţiile mediteraneene ale antichităţii. Condiţia geografică (regiune izolată datorită zonei deşerturilor şi unificată prin intermediul Nilului), opacitatea faţă de influenţele culturale exterioare, toate acestea au dat naştere unui stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.
Simbolistica
Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentaţi deţinând însemnele puterii. Culorile folosite sunt expresive: pielea roşie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificaţia culorilor era în primul rând religioasă:- Roşul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de aceea mata morţii, al răului şi totodată al dezordinii.
- Verdele: culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii; era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo.
- Negru: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura "reînvierea" veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării.
- Albastrul: era culoarea cerului şi a zeului acestuia, Amon.
- Galbenul: reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor şi faraonilor.
- Albul: simbol al purităţii şi bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Sculptura in Roma antica
La
fel ca arhitectura, la inceputurile ei sculptura romana se confunda cu
cea etrusca, abia din secolul al II-lea i. Hr. si-a dobandit
caracteristici proprii, ramanand insa sub influenta principiilor
statuarei grecesti. Sculptorii romani imitau sau copiau statuile
elenistice, accentuand viziunea realista in redarea figurilor si a
vesmintelor. Cele mai frecvente reprezentari sunt cele ale unor
personaje contemporane, imparati, senatori. Fiecare imparat a fost
imortalizat in numeroase statui si busturi, la diferite varste si in
diferite variante artistice. Spre exemplu, lui Octavianus Augustus i
s-au dedicat 140 de statui si busturi. Uneori, imparatii erau
reprezentati calare, in statui ecvestre, precum cea a lui Marcus
Aurelius, un tip de reprezentare ce apare pentru prima oara in sculptura
europeana. De asemenea, portretul a fost unul dintre genurile
scupturale intens cultivate, care in ciuda unor elemente standardizate,
precum aerul solemn al personajului, detaliile foarte amanuntite ale
fizionomiei si pieptanaturii, marcheaza si caracteristici individuale
ale modelului. Sunt destul de numeroase si portretele feminine, care
prezinta o mai mare varietate fizionomica, detalii de coafura,
imbracaminte, podoabe etc., fata de cele masculine. Era mult utilizata
asa-zisa „tehnica a burghiului”, unealta de sculptura cu care se
realizau prin gaurire in piatra sau marmura toate aceste detalii.
O
alta tehnica sculpturala, basorelieful a avut ca principal scop
consemnarea, prin intermediul scenelor narative, a a evenimentelor
importante ale istoriei romane, indeosebi luptele, victoriile, faptele
de vitejie ale unor imparati si conducatori de armate. Basoreliefurile
se intalnesc pe arcuri de triumf, altare, temple, sanctuare, sarcofage.
Unul dintre cele mai celebre basorelifuri decoreaza Altarul Pacii din
Roma (Ara Pacis Augustae), care este inconjurat de o incinta
rectangulara din marmura, decorata cu doua benzi suprapuse de
basoreliefuri. Registrul inferior are ca motive decorative frunze si
muguri de acant, ciorchini de struguri, pasari iar cel superior
infatiseaza o procesine solemna a lui Octavianus Augustus, a familiei
sale, a unor apropiati ai sai, precum si personaje mitologice si
alegorice. Astazi, fragmente din aceste basoreliefuri se afla in muzee
diferite, Luvru, Vatican, Uffizzi din Florenta, Muzeul National din
Roma.
Columna
lui Traian, de la inceputul secolului II d. Hr., aflata la Roma in
Forum, glorifica victoria imparatului in cele doua razboaie dacice,
intr-o compozitie dinamica, cu o multitudine de figuri si scene in
ordine cronologica, desfasurata pe trunchiul coloanei. Cu acelasi model
compozitional, Columna lui Marcus Aurelius de la Roma este mai
conventionala si lipsita de expresivitate.
Portretul in arta Renasterii
Procesul de laicizare a artei se poate urmari cel mai bine in pictura, care ajunge in fruntea artelor , datorita posibilitatilor multiple de exprimare si reflectarea a noilor idealuri umane ale epocii.
La sfarsitul sec. al XIII-lea si inceputul sec. al XIV-lea, Giotto a rupt-o cu tradita picturii medieval si a cautat sa prezinte omul in mediul in care traieste si actioneaza. Totusi nu a reusit sa stapaneasca decat in parte legile perspectivei, lumina, cadrul actiunii etc.
Pictura secolului al XV-lea se caracterizeaza prin efortul continuu si prin succesele obtinute in cautarea, analizarea si transpunerea in pictura a realitarii, pe baza cunoasterii partiale a legilor ei.
Situarea omului in miscare si in spatiu a dus la descoperirea legilor perspectivei liniare si aeriene.
Predomina temele biblice, dar sunt adaptate la gusturile, imaginatia, aspiratia si moravurile societatii renascentiste. Artistii urmaresc in operele lor frumusetea naturii, a oraselor, a vietii si transpun in scenele dramelor biblice lumea cotidiana, burgezia si poporul simplu.
Alaturi de fresca, in sec. al XV-lea isi face aparitia si incepe sa fie pretuit pentru altare sau palate, tabloul de sevalet. Panoul de lemn este inlocuit cu panza, un suport mobil, elastic si usor de transportat, iar pe la mijlocul sec. al XV-lea, sub influienta Tarilor de Jos, se dezvolta pictura in ulei.
Portretul, care in arta medievala avea un caracter religos, fiind folosit in scene biblice sau ca omagiu, in Renastere devine autonom si reda personalitatea si caracterele psihologice ale diferitilor contemporani.
Toate aceste schimbari s-au produs in mai multe centre din Italia. Mediul social, peisajul, gusturile si practicile de atelier au imprimat particularitati in dezvoltarea picturii din aceste centre, conferindu-le numele de scoli.
Cele mai importante scoli ale picturii din sec. al XV-lea sunt: scoala florentina, scoala umbriana, scoala padovana si scoala venetiana.
Scoala florentina este reprezentata de numerosi artisti.
Benozzo Gozzoli se impune ca un pictor narativ, care, sub pretextul unor teme religioase, reda intamplari si persoane din Florenta. In frescele executate la capela palatului Medicilor, el reda, in tema biblica a Cortegiului regilor magi, vizita pe care a facut-o la Florenta imparatul bizantin Ion Paleologul. Cortegiul are infatisarea unei cavalcade florentine, cu nobili in costume stralucitoare si cai frumosi. In regii magi se recunosc insisi membrii familiei Medici, iar nobili din cortegiu sunt persoane contemporane, printre care apare si pictorul.

Portretul in arta Barocului
Italia
In sec. al XVII-lea predominau scenele religioase, dar si portretele era destul de solicitate.
Caravaggio a pictat scene religioase, dar un asemenea adept al realitatii in arta era natural sa fie un excellent portretist. El ne-a lasat cateva imagini, considerate printre cele mai reusite, in secolul al XVII-lea, fara sa mai vorbim de tipurile care apar in operele sale, fiecare cu evidenta vietii inscrisa in fizionomie.
Franta
Pictura are rolul de a infrumuseta resedintele nobililor, proclamand virtutile regelui, faptele lui eroice, momentele inseminate ale domniei lui, in stilul inaugurat de arta italiana. Genul istoric este foarte raspandit, dar si portretul, ocupand totusi un rol inferior. Si el se poate pune in serviciul suveranului si al familiei acestuia, pentru ca le raspandeste si le perpetueaza imaginea. Portretul va servi si pentru reprezentarea membrilor familiilor nobile si bogate, a persoanelor apartinand clerului sau marii burghezi.
Cei mai insemnati portretisti ai timpului au fost Philippe de Champaigne, Hyacinthe Rigaud si Largilliere.
Executia unei figuri istorice sau a celei a unui simplu particular, in atitudinea familiara sau ceva mai eroic vazuta, cu atributele situatii sale, asa cum modelul dorea sa apara in fata posteritatii, atunci cand era vorba de seful statului sau de unul dintre functionarii sai directi, a fost totdeauna una din formele artei in care francezul a excelat. Totul face ca el sa se achite in mod superior de o astfel de sarcina: cunoasterea sufletul uman, devenita una din preocuparile de seama ale atatora moralisti, analisti ai sufletului, sau predicatori; inteligenta si bunul simt care totdeauna au caracterizat orice intreprindere intelectuala franceza; nevoia de claritate, ordine, echilibru, pe care o gasim la baza acestui popor. Cu preferinta pe care o arata regale Ludovic al XIV-lea pentru acest gen, nu e de mirare ca in secolul al XVII-lea vom gasi cativa dintre cei mai merituosi reprezentanti ai portretului, pictat sau gravat.
Antagonismul dintre partizanii lui Poussin si cei ai lui Rubens apare si in acest domeniu, fiind agravat prin convingeri care pornesc din credinta religioasa. Unii portretisti, ca Philippe de Champaigne, aflandu-se sub influienta Flandrei, sunt castigati de severitatea morala mergand pana la ascetism. Altii, ca Hyacinthe Rigaud si Nicolas de Largilliere, raman credinciosi catolicismului obisnuit si pompei sale si nu-si imagineaza figura umana decat inconjurata de elementele fastului cel mai stralucit.
Philippe Champaigne a fost pictor oficial la curtea lui Ludovic al III-lea, redand cu tot fastul imaginabil, cu alegorii, cu drapele fluturande, imaginea trista si dizgratioasa a acestui monarh sip e cea uscata, a lui Richelieu. Din dragoste,el a pictat inca de preferinta alte figuri, pe cele ale intelectualilor grupati in jurul lui Port-Royal. Stilul teatral nu se mai potriveste cu viata modesta, retrasa, cu figurile meditative. Lumea aceasta discrete, muncitoare, cu teama de Dumnezeu si de viata viitoare, constituie mediul din care isi alege modelele preferate.


.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu